Nu sunt sigur de nimic

Autobuzul de la cinci și douăzeci nu a venit nici în seara aceea.

Emil cunoaște banca de la marginea drumului mai bine decât ar vrea. Lemnul crăpat pe partea dinspre vânt. Tabla ruginită de deasupra, care mai picură o jumătate de oră după ce ploaia s-a oprit. Stă cu geanta pe genunchi și cu spatele drept, ca un om care așteaptă ceva, nu ca un om care s-a resemnat, deși de patruzeci de minute nu mai este nicio diferență între cele două.

S-a lăsat frigul acela de octombrie care nu se anunță. Vine dintr-o dată, pe la ceafă, când soarele coboară sub linia dealului.

Emil își strânge gulerul cu o mână. Cu cealaltă ține telefonul, pe care stă scris de trei zile un mesaj pe care nu l-a trimis niciodată. Îl scrie, îl șterge, îl scrie iar.

"Aș vrea să vorbim despre botez."

Șapte cuvinte. Și nu poate să apese trimite, pentru că imediat după cele șapte cuvinte se ridică lista.

Lista este lungă și o știe pe de rost. Nu are nicio siguranță că va rămâne în oraș sau că va pleca iar în primăvară. Nu are nicio siguranță la slujbă. Nu are nicio siguranță că nu se va întoarce la lucrul acela pe care l-a lăsat în martie și l-a reluat în iunie. Nu are nicio siguranță nici despre ce simte duminica dimineața, care unele zile este cald și alte zile este pur și simplu nimic. Cum să intre un om într-un legământ pe viață, când nu răspunde de luna viitoare.

Pe drum vine o femeie în vârstă, cu o găleată de nuci într-o mână și cu o haină bărbătească pe braț. Trece pe lângă bancă. Se oprește. Se întoarce. Se uită la el o secundă, așa cum se uită oamenii bătrâni, adică fără să întrebe nimic.

Și îi pune haina pe umeri.

Nu îl întreabă cum îl cheamă. Nu îl întreabă unde merge, nici de ce stă acolo cu geanta pe genunchi la ora asta. Îi trage un colț al hainei peste braț ca să nu alunece, spune "e a bărbatului meu, are două", și pleacă mai departe cu găleata.

Emil rămâne cu haina pe el și cu mâinile în aer, ca un om prins făcând ceva.

Este grea. Miroase a fum de lemn și puțin a benzină. Îi este mare la umeri, se vede de la douăzeci de metri că nu este a lui. Și în trei minute nu îi mai este frig deloc.

Se ridică să fugă după ea, ca să o dea înapoi. Se oprește după doi pași, pentru că nu are ce să îi spună.

Nu a cerut haina. Nu a plătit haina. Nu avea nicio siguranță pe banca aceea, nici despre luna viitoare, nici despre el însuși, și nimic din toată nesiguranța lui nu a împiedicat haina să ajungă pe umerii lui.

Atunci îi vine gândul care îl va ține treaz până la unu noaptea.

Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt sigur, înainte să mă acopere.

Acum nu mai vorbesc despre Emil.

Ți s-a spus, poate nu chiar cu vorbele acestea, că trebuie să fii sigur înainte să intri. Sigur de tine. Sigur că vei ține. Sigur că nu te vei mai întoarce la ce ai lăsat. Iar tu nu răspunzi nici de luna viitoare, și de aceea un mesaj de șapte cuvinte stă nescris în telefonul tău de trei zile.

Stai jos un minut. Nu te examinează nimeni aici.

În ce ordine s-au întâmplat lucrurile

Nu îți cer să devii sigur.

Pune jos lucrul acesta chiar de la început, pentru că te aștepți la el, iar așteptarea obosește mai mult decât cererea. Nu urmează o probă de siguranță și nu urmează o listă cu ce trebuie să știi despre tine ca să ai dreptul să mergi mai departe.

Deocamdată nu vorbim despre tine. Vorbim despre ordinea în care s-au întâmplat lucrurile.

Este un text în Ezechiel care descrie un legământ începând nu de la un jurământ, ci de la o haină.

Când am trecut Eu pe lângă tine, M-am uitat la tine și iată că îți venise vremea, vremea dragostelor. Atunci am întins peste tine poala hainei Mele, ți-am acoperit goliciunea, ți-am jurat credință, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, și ai ajuns a Mea.Ezechiel 16:8

Citește încă o dată și urmărește ordinea, pentru că ordinea este tot. Am trecut. M-am uitat la tine. Am întins poala hainei Mele. Ți-am acoperit goliciunea. Și abia după aceea: ți-am jurat credință, am făcut legământ cu tine.

Gestul acela nu era poetic. Era un gest cunoscut de toată lumea în vremea aceea, gestul prin care un om lua pe altul sub ocrotirea lui, și oricine îl vedea pe drum știa exact ce înseamnă. Haina spune, înainte de orice vorbă: omul acesta este al meu, iar ce vine peste el vine peste mine.

Și ridică ochii un moment de la text la tine, pentru că textul te privește înainte să te pregătească pentru ceva. Ai fost acoperit înainte să fii întrebat ceva. Cuvântul spune că El a întins poala hainei Lui peste om și abia după aceea a jurat, în Ezechiel 16:8, iar ordinea aceea nu este o întâmplare de stil, ci felul Lui de a lucra. Ce face lucrul acesta viu în tine în seara aceasta nu este puterea ta de convingere, ci Duhul Sfânt, care duce mai departe ceea ce Dumnezeu a rostit deja.

Ce era un legământ, de fapt

În limba în care s-a scris, un legământ nu se făcea. Se tăia.

Se aduceau animale, se tăiau în două, jumătățile se puneau față în față pe pământ, și între ele rămânea o cale. Cei doi care intrau în legământ treceau pe calea aceea, printre bucăți, și mergând spuneau, cu picioarele mai mult decât cu gura: dacă eu rup ce am promis astăzi, să se facă cu mine ce s-a făcut cu animalele acestea. Se schimbau nume. Se amestecau familii. Nu era o formalitate, era o viață pusă la mijloc.

Iar acum uită-te la ziua în care s-a tăiat cel mai cunoscut legământ din Scriptură. Avram pregătește animalele. Le taie. Le pune față în față. Alungă păsările de pradă toată ziua. Și apoi, exact în clipa în care ar fi trebuit să meargă printre bucăți și să jure, se întâmplă altceva.

La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; și iată că l-a apucat o groază și un mare întuneric. După ce a asfințit soarele, s-a făcut un întuneric adânc; și iată că a ieșit un fum ca dintr-un cuptor și niște flăcări au trecut printre dobitoacele despicate.Geneza 15, versetele 12 și 17

Citește-o încă o dată și numără câți trec printre bucăți.

Unul. Avram doarme. Omul care ar fi trebuit să jure este scos din picioare și pus jos, în întuneric, iar Dumnezeu trece singur pe calea dintre jumătăți și ia jurământul asupra Lui. Un legământ în care numai o parte trece este un legământ care ține prin acea parte.

Ai deja partea aceasta, fără să o fi cerut: nu ți s-a cerut să fii treaz ca legământul să țină. Este scris că Avram dormea când focul a trecut printre bucăți, în Geneza 15:12 și 17, și că numai Dumnezeu a trecut pe acolo. Duhul Sfânt nu îți cere să produci o siguranță pe care nu o ai; El ține în tine ce a fost jurat de Cineva care nu doarme niciodată.

Cine ține în lunile în care eu nu țin nimic

Aici este întrebarea care te ține treaz, și merită un răspuns cinstit, nu o mângâiere. Dacă intru și cad, ce se întâmplă cu ce am jurat. Scriptura nu ocolește întrebarea și nu o rezolvă mutând greutatea pe tine.

Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur.2 Timotei 2:13

Nu scrie că necredincioșia nu contează. Scrie de ce partea Lui nu cade odată cu a ta: pentru că El nu Se poate lepăda de Sine. Numele Lui este pe legământul acesta. Ca să iasă din el, ar trebui să încete să fie El.

Ești ținut, deci, de credincioșia Lui în lunile în care a ta nu se vede nicăieri. Aceasta nu este o mângâiere pe care am inventat-o eu: Cuvântul spune că El a jurat pe Sine Însuși ca noi să avem o mângâiere tare, în Evrei 6:17 și 18, iar un jurământ făcut pe Sine nu se ține cu mâna ta. Duhul Lui este Cel care păstrează lucrul acesta cald înăuntru, și de aceea îl auzi acum, într-o seară în care nu ai nicio dovadă la îndemână.

Un lucru nu îți spun, și nu ți-l voi spune: nu îți spun unde și nu îți spun cum. Pentru asta caută-i pe oamenii care te cunosc și care te-au învățat, stai lângă ei și lasă-i să stea lângă tine. Iar dacă în casa ta lucrul acesta costă ceva, și de obicei costă, binecuvântată să fie mama care te-a crescut și care se teme pentru tine. Frica ei este dragoste care nu are alt cuvânt. Nu ai nevoie să câștigi o discuție cu nimeni ca să fii acoperit.