Ce îmbrac în ziua aceea

Este unu și douăzeci de minute noaptea și ea stă în picioare, în frig, în fața unui dulap deschis, cu lumina de la telefon pusă pe raft ca să nu trezească pe nimeni.

Are douăzeci și nouă de ani și trei variante întinse pe pat.

Prima este rochia bleumarin. Este cea mai bună haină pe care o are. O ridică, o ține pe ea în fața oglinzii, o lasă jos: în rochia aceea arată ca la o nuntă, și dacă intră îmbrăcată așa vor crede că se dă mare, sau, mai rău, că nu a înțeles ce se întâmplă în ziua aceea.

A doua este fusta gri cu bluza albă. Le-a cumpărat pentru interviul de la fabrică. Le pune pe pat, se uită la ele o clipă și le mută mai încolo: în hainele acelea arată ca la un examen, iar tocmai gândul acesta o ține trează.

A treia este cardiganul mamei ei.

Cardiganul stă pe pat cu mânecile deschise. Este bej, tricotat de mână, cu un nod puțin ieșit la umărul stâng, și miroase încă a casa mamei ei, adică a mere puse în dulap și a fum de lemn. Ea nu îl poate purta, și știe exact de ce: dacă îl îmbracă în dimineața aceea, plânge în mașină și ajunge acolo cu ochii umflați, și nu vrea să ajungă acolo cu ochii umflați.

Se așază pe marginea patului.

Există și partea practică, și partea practică o încurcă și mai rău. Cât de mult se udă cineva în ziua aceea? Ce se face cu părul? Ai nevoie de ceva pe deasupra? Ce iau la mine, ce las în mașină?

Iar peste toate stă lucrul de care se rușinează cel mai mult: nu are pe cine să întrebe.

Adică are. Sunt oameni buni acolo, o cunosc, o salută pe nume, o întreabă de mama ei. Numai că vine acolo de doi ani, și dacă întreabă acum, la douăzeci și nouă de ani, ce se poartă în ziua aceea, se va vedea că nu știe. Și dacă se vede că nu știe un lucru atât de simplu, se va vedea și restul.

Unu și patruzeci.

Se lasă jos pe covor, cu spatele lipit de ușa dulapului, cu genunchii la piept, și rămâne acolo în lumina albastră a telefonului.

Și în liniștea aceea, care este liniștea cea mai cinstită a zilei, își dă seama ce face de o oră și douăzeci de minute.

Alege o ținută pentru o cameră despre care crede că se uită la ea.

Iar sub gândul acela, ca fundul unei fântâni când se limpezește apa, urcă altul, mai mic și mai adevărat, și pe acesta nu l-a spus niciodată cu voce tare: nu știu ce să îmbrac pentru că nu știu ce sunt în camera aceea. Musafir, sau fiică.

Se ridică. Merge la masă, ia un pix și o foaie dintr-un caiet și scrie, apăsat, ca un om care depune un act:

Ce îmbrac?

Se uită la rând. Și apoi, fără să hotărască, scrie dedesubt întrebarea adevărată:

Cine se uită la mine?

Nu rupe foaia. Nu o împăturește. O lasă pe masă, deschisă, cu pixul lângă ea, și se duce la culcare.

Întrebarea mică nu este o întrebare prostească

Stai jos lângă mine. Vreau să încep prin a lua întrebarea ta exact așa cum este, fără să o fac mai spirituală decât este, pentru că exact așa te ține trează.

Nu ai o problemă cu vanitatea.

Un om care se uită la haine la unu noaptea nu se gândește, de fapt, la haine. Hainele sunt felul în care trupul pune o întrebare pe care mintea nu o formulează: am dreptul să fiu acolo? Sunt de-a casei? Se va vedea pe mine că am venit din altă parte?

De aceea întrebările mici țin oamenii în ușă mai mult decât cele mari. Cele mari se pun. „Cine este Isus", „ce se întâmplă cu păcatele mele", acestea se pun la ore, se pun la masă, se pun la telefon la unsprezece noaptea. Cele mici nu se pun niciodată, pentru că a le pune înseamnă a recunoaște că nu știi ceva ce toți par să știe.

Iar Biblia ia hainele foarte în serios, și nu ca pe un fleac de femei. Din prima carte până la ultima, hainele spun cine este cineva: hainele care se schimbau când se intra într-un legământ, hainele care se rupeau la durere, haina lungă a fiului preferat, haina cea mai bună scoasă din casă pentru cel care s-a întors, hainele de nuntă. Dumnezeu vorbește despre îmbrăcat mai des decât ne-am aștepta, tocmai pentru că știe ce întreabă un om când se uită în dulap.

Și pentru că știe, uită-te la ce s-a hotărât despre tine înainte să hotărăști tu ceva despre dulap. Ai fost chemată în casa aceea pe nume și nu în probă, iar dreptul de a pune o întrebare acolo este al tău astăzi, nu după ce vei ști deja răspunsul. Nu îți dau părerea mea: este scris în Geneza 3:21 că Dumnezeu Însuși a făcut haine pentru doi oameni care se ascundeau de El și i-a îmbrăcat cu ele, iar Duhul Sfânt este Cel care face vie în tine chemarea aceea, nu vechimea ta în camera aceea.

Deci nu, nu este o prostie. Este o întrebare cinstită, și îți dau un răspuns cinstit, în două părți.

Cine se uită, și la ce

Prima parte este cea care schimbă camera.

Este un moment în Biblie în care Dumnezeu îl corectează pe cel mai mare profet al vremii, exact pentru lucrul pe care îl faci tu la unu noaptea. Samuel a fost trimis să ungă un rege și se uită la primul băiat care intră: înalt, chipeș, arată ca un rege.

Și Domnul a zis lui Samuel: „Nu te uita la înfățișarea și înălțimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă."1 Samuel 16:7

Versetul acesta este folosit de obicei ca să certe pe cineva care ține la felul în care arată. Nu face asta. Uită-te ce face de fapt.

Dumnezeu nu îl ceartă pe Samuel pentru că este superficial. Îi spune că se uită în locul greșit și că din locul acela nu se poate afla nimic. Adică: informația de care ai nevoie nu se află pe suprafață, nici la tine, nici la altul.

Iar pentru tine, care stai pe covor la unu și patruzeci, versetul acesta nu este o mustrare. Este o eliberare, și una foarte concretă: singura privire din camera aceea care hotărăște ceva nu se oprește la rochia bleumarin.

Ai fost privită deja, în locul unde se uită El, și nu ai fost respinsă. Nu îți dau părerea mea: Cuvântul spune în 1 Samuel 16:7 că Domnul se uită la inimă, iar Duhul Sfânt este Cel care duce astăzi adevărul acesta din pagină în pieptul tău, unde a fost ținut treaz de o oră și jumătate un lucru care nu mai are ce să te țină.

Iar oamenii din camera aceea? Vor observa ceva, pentru că oamenii observă. Vor observa că ai venit.

Haina care ți se dă

A doua parte a răspunsului este partea pe care nu ai auzit-o, și cu ea închei noaptea aceea.

În ziua aceea vei fi îmbrăcată în două lucruri, și numai unul dintre ele îl scoți tu din dulap.

Mă bucur în Domnul și sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua izbăvirii.Isaia 61:10

Uită-te la verbe. M-a îmbrăcat. M-a acoperit. Nici unul dintre ele nu este al meu. Nimeni în versetul acela nu se îmbracă singur.

Și Pavel spune același lucru despre exact ziua despre care vorbim:

Toți care ați fost botezați pentru Hristos v-ați îmbrăcat cu Hristos.Galateni 3:27

V-ați îmbrăcat cu Hristos. Aceasta este haina care se vede în camera aceea, și ea nu se cumpără, nu se calcă de seara, și nu se potrivește greșit niciodată.

Iar dacă vrei să vezi cine o scoate din casă, uită-te la tatăl care aleargă pe drum spre un fiu venit din depărtare, murdar, cu o vorbă pregătită pe care nu îl lasă să o termine:

Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea, puneți-i un inel în deget și încălțăminte în picioare."Luca 15:22

Aduceți repede. Nu „spălați-l mai întâi". Nu „vedem ce a adus cu el".

Ți-a fost pregătită deja haina cea mai bună a casei, și este a ta astăzi, nu după ce vei arăta ca un om care merită să o poarte. Este scris în Luca 15:22 că tatăl a trimis după ea în timp ce fiul încă își repeta scuzele, iar Duhul Sfânt este Cel care te îmbracă cu Hristos în ziua aceea, nu croitoria mea și nici a ta.

Și acum partea practică, pe care ai dreptul să o ai, și pe care nu ți-o dau eu.

Ce se poartă în ziua aceea se știe la voi, la oamenii care te cunosc și care te-au învățat. Ei au trecut prin ziua aceea, au ținut prosoape, au dus femei la mașină, știu ce se udă și ce nu, și fiecare loc are felul lui. Eu nu am de unde să știu, și nu îți voi spune nici unde, nici cum, pentru că lucrul acela se face împreună, cu ei, și niciodată singură.

Așa că întreabă. Întreabă o femeie de acolo, oricare, cu întrebarea exact așa cum este: „ce se poartă?" Nu se va uita la tine ca la un om care nu știe. Se va bucura că a fost întrebată, pentru că înseamnă că vine ziua aceea.

Un singur lucru, de la mine: îmbracă ceva de-al tău. Nu haina care impresionează, nu haina de la interviu. Iar cardiganul mamei tale, dacă îl vrei, poartă-l. Dacă plângi în mașină, plângi. Nu ai de trecut nici un examen de ținută, și nimeni de acolo nu a intrat vreodată în casa aceea cu ochii uscați.