O să plâng în fața lor

Marcela plângea la orice și își petrecuse patruzeci de ani cerându-și scuze pentru asta.

La nunți, la înmormântări, la serbări de sfârșit de an, la un om care ținea ușa pentru altul în stație. Avea un întreg meșteșug de apărare: apăsa limba în cerul gurii, număra plăcile de faianță, se gândea intens la factura de la gaze. Uneori funcționa vreo jumătate de minut.

În familie era o glumă blândă. „Marcela, ai luat sacoșa cu lacrimi?" Râdea și ea. Râdea și îi era rușine în același timp, cum îți este rușine de un lucru despre care ai fost învățat că este o defecțiune.

Trei dimineți pe săptămână mergea la doamna Eugenia, în bloc, la etajul întâi. Doamna Eugenia avea optzeci și șase de ani și nu vedea nimic de unsprezece ani. Marcela făcea ceaiul, întindea rufele, și apoi se așeza pe scaunul de lângă fotoliu și citea cu voce tare, pentru că asta i se cerea și pentru că plătea cineva pentru ora aceea.

În ziua aceea citeau din Psalmi.

La un rând, Marcela s-a oprit. Nu știa nici ea de ce. I s-a strâns gâtul, i s-a rupt vocea la mijlocul unui cuvânt, și a pus mâna peste pagină ca să câștige timp.

„De ce te-ai oprit?" a întrebat doamna Eugenia.

„Iertați-mă. Îmi trece imediat."

„De ce să te iert?"

Marcela s-a șters cu dosul mâinii, repede, cu mișcarea aceea învățată de o viață. „Că plâng. Nu vă mai aud, nu vă mai... mă opresc și vă fur din oră."

Doamna Eugenia a stat o clipă. Apoi a întors capul spre fereastră, unde credea că este Marcela, și a zis, foarte simplu:

„Fata mea, eu nu văd ce faci cu fața. Eu aud ce faci cu vocea. Și vocea aceea de acum e singura de dimineață care mi-a ajuns la piept. Citește mai departe așa."

Marcela a rămas cu pagina în mână.

„Citește-mi rândul acela încă o dată", a zis bătrâna. „Cel de unde te-ai oprit."

Marcela l-a citit din nou, tremurat, ca un om care nu are cum să facă altfel.

Era rândul acela în care omul îi spune lui Dumnezeu că lacrimile lui sunt puse la păstrare, într-un burduf, și scrise într-o carte.

Doamna Eugenia a dat din cap încet, de mai multe ori, cu ochii care nu vedeau ațintiți în tavan.

„Așa", a zis. „Deci acolo se duc."

„Cum, acolo?"

„Acolo. La El, în burduf." Bătrâna a întins mâna în aer până a găsit brațul Marcelei, și l-a strâns o dată. „Nu în podea, fata mea. Patruzeci de ani ai crezut că se duc în podea."

Ce este de fapt momentul acela în fața oamenilor

Vreau să scot un lucru din capul tău înainte de orice altceva, pentru că îl cari degeaba și te costă somn.

Momentul în care stai în fața adunării și spui ce a făcut Dumnezeu cu tine nu este un examen. Nu se dau note. Nu există un răspuns pe care să îl ratezi și nu există o comisie care caută o greșeală.

Este un jurământ depus în public, și așa s-a făcut de la început. Un legământ se ratifica întotdeauna cu gura, de față cu oameni care puteau spune mai târziu „am fost acolo, am auzit". Martorii nu sunt acolo ca să te noteze. Sunt acolo ca să stea în spatele cuvântului tău, ani după aceea, când tu vei fi obosit și vei avea nevoie ca cineva să îți amintească ce ai spus.

Iar Scriptura pune gura și inima în aceeași propoziție, în ordinea aceasta:

Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.Romani 10:9 și 10

Ai primit o gură care are voie să vorbească în casa aceasta, nu o gură pusă la probă. Cuvântul spune că cu gura se face mărturisirea, în Romani 10:10, iar Duhul Sfânt este Cel care duce mai departe ce se rostește acolo, așa că nu tu ții greutatea acelui moment.

Uită-te la ce nu cere versetul acela. Nu cere o voce fermă. Nu cere fraze frumoase. Nu cere să te ții bine. Cere gura, și cere inima.

Unde se duc lacrimile

Acum rândul de la care s-a oprit Marcela. Este scris de un om urmărit, speriat, care își numără pașii pe unde merge:

Tu numeri pașii vieții mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău. Nu sunt ele scrise în cartea Ta?Psalmul 56:8

Citește ce face Dumnezeu în versetul acela. Numără. Strânge. Scrie.

În lumea aceea, burduful era vasul în care se ținea lucrul de preț, apa pe drum, vinul, uleiul. Nu ținea nimeni nimic într-un burduf dacă nu voia să îl păstreze. Iar cartea era locul unde se scria ce nu trebuie uitat.

Așa că uită-te bine la unde ajung lacrimile tale, după Scriptură: în vasul de preț și în registrul care nu se pierde. Nu pe podeaua sălii. Nu în batista pe care ți-o dă cineva din rândul din față.

Ți-a fost dat un Dumnezeu care strânge lacrimile în loc să le numere ca pe niște greșeli. Cuvântul spune că El pune lacrimile omului în burduful Lui și le scrie în cartea Lui, în Psalmul 56:8, iar Duhul Sfânt este Cel care face lucrul acesta viu în tine chiar acum, în timp ce citești.

Iar dacă cineva din familia ta ți-a spus toată viața că plângi prea des, nu am venit să îi fac proces. Poate a spus-o râzând, poate a spus-o ca să te apere de oamenii răi de afară. Fie binecuvântați, ei și grija lor. Dar nu ei scriu în cartea aceea.

Cum se scrie o mărturie a ta, nu una împrumutată

Acum partea practică, pentru că teama de lacrimi este de obicei teama de a nu ști ce vei spune.

Nu îți scriu eu cuvintele. Ar fi cel mai rău lucru pe care ți l-aș putea face, pentru că oamenii aceia nu au nevoie de o mărturie frumoasă. Au nevoie de a ta. Dar îți dau forma, și forma este veche și simplă. Trei mișcări.

Unde eram. Ce a făcut Dumnezeu. Unde stau acum.

Atât. Nu are nevoie de dramă ca să fie adevărată. Dacă în viața ta nu a fost niciun accident, nicio închisoare, nicio boală grea, mărturia ta nu este mai mică. Un om ținut de mână de la șase ani și adus până aici întreg are de povestit o bunătate lungă, iar bunătatea lungă este mai greu de povestit decât o noapte dramatică, nu mai ușor.

Scrie-o pe hârtie. Scurt, cinci propoziții, cu cuvintele tale, cum vorbești tu, nu cum crezi că se vorbește la microfon. Citește-o o dată cu voce tare, singur, în camera ta, ca să știe gura pe unde merge. Și pregătește-te ca la mijlocul propoziției a treia să ți se rupă vocea, pentru că este foarte probabil să ți se rupă.

Ești pregătit pentru momentul acela nu prin cât de tare ești, ci prin cât de tare este Cel în Numele căruia vorbești. Cuvântul spune că puterea Lui se desăvârșește în slăbiciune, în 2 Corinteni 12:9, iar Duhul Sfânt este Cel care ține propoziția în picioare atunci când vocea nu o mai ține.

Și mai spun un lucru, pentru omul care se teme că plânsul îi va strica mărturia: în sala aceea, lucrul care ajunge la piept nu este vocea cea mai stăpânită. Doamna Eugenia nu vedea nicio față și a știut exact care voce era adevărată.