Și dacă mă întreabă ceva ce nu știu

La două și un sfert noaptea, Corina numără din nou.

Patruzeci și una de întrebări. Trei caiete deschise pe masa din bucătărie, unul peste altul ca niște plăci de faianță. Al doilea caiet are colțurile îndoite, pentru că îl cară în geantă de trei săptămâni.

Întrebările sunt scrise cu pix albastru și numerotate. Sub fiecare, răspunsul, în două sau trei rânduri, cu ștersături. Unele au fost rescrise de patru ori, până când au sunat cum trebuie.

Numărul șaptesprezece o ține trează cel mai des. Nu are legătură cu nimic din viața ei, dar l-a auzit pe cineva punându-l odată, într-o discuție care s-a lungit până noaptea, și de atunci întrebarea are pagină.

Ceaiul din cană s-a răcit de mult. Pe scaunul de lângă ea este un caiet mai mic, cel în care încearcă să scrie ce va spune despre ea însăși. Acolo sunt cele mai multe pagini rupte.

Frica nu este să nu poată vorbi. Corina vorbește bine, la muncă vorbește toată ziua. Frica este alta, și este foarte precisă.

Frica este că o va întreba cineva ceva ce nu știe, că va urma o pauză de trei secunde în care o sală întreagă va auzi liniștea, și că pauza aceea va șterge tot ce a spus înainte.

Așa că mai scrie o întrebare. Patruzeci și două. Și încă un răspuns.

Se face patru fără douăzeci.

Ziua aceea vine, într-o duminică, la o masă cu patru oameni și o farfurie cu pișcoturi la mijloc, în camera de lângă sală, cu ușa deschisă.

O întreabă două lucruri.

Niciunul dintre ele nu este în caiete.

La primul răspunde prost. Se aude cum răspunde prost, se aude chiar în timp ce vorbește, se încurcă la mijloc și o ia de la capăt și tot nu iese. Cineva îi dă un pahar cu apă. Nimeni nu notează nimic.

Al doilea este scurt. De ce vrei să faci pasul acesta.

Și acolo, fără caiet, fără pix albastru, fără nicio pagină rescrisă de patru ori, Corina spune vreo șapte cuvinte pe care nu le pregătise niciodată.

Nu erau frumoase. Erau ale ei.

Iar în camera aceea, un om care o cunoștea de mult a lăsat ceașca jos și a început să plângă, la o masă cu pișcoturi, într-o duminică după-amiază.

Acum nu mai vorbesc despre Corina.

Ai o listă cu întrebări, scrisă sau nescrisă, și una dintre ele te ține treaz. Iar frica ta nu este că nu poți vorbi. Frica ta este pauza de trei secunde, și ce va crede o sală întreagă despre tine în pauza aceea.

Stai jos un minut. Nu te examinează nimeni aici.

Ce fel de moment este acesta

Nu îți cer să știi mai mult.

Pune jos lucrul acesta chiar de la început, pentru că îl aștepți, iar așteptarea obosește mai mult decât cererea. Nu urmează o listă cu ce trebuie să înveți. Nu urmează un test de cunoștințe, și nici o notă de trecere.

Deocamdată nu vorbim despre tine. Vorbim despre ce fel de moment este acesta, de fapt.

În Scriptură, un legământ nu se încheia niciodată în tăcere. Se rostea. Cu voce tare, în auzul oamenilor, o singură dată. Cei care intrau spuneau ceva scurt, în fața martorilor, și ce se spunea acolo era ratificarea, nu dovada.

Iar aici este toată diferența dintre două lucruri care arată la fel dinafară.

La un examen, cel care întreabă are răspunsul și verifică dacă îl ai și tu. La un jurământ, cel care întreabă nu verifică nimic, ci ascultă pe cine te legi. Într-un examen, tăcerea este pierdere de puncte. Într-un jurământ, tăcerea nu are unde să pice, pentru că nu se strâng puncte.

Iată cum spune Scriptura ce se întâmplă cu gura unui om în momentul acela.

Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.Romani 10, versetele 9 și 10

Ai fost chemat la un jurământ, nu la o notă. Este scris că se mărturisește cu gura Cine este Domnul, în Romani 10:9 și 10, iar acolo nu se cere cunoștință despre orice, ci un Nume rostit tare. Duhul Sfânt este Cel care ține lucrul acesta viu în tine, și de aceea îl citești astăzi ca pe o ușurare, nu ca pe o informație.

Ce ți se cere de fapt să spui

Acum mergi la versetul pe care oamenii îl citează cel mai des pe tema aceasta, și citește ce cere el, exact.

Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe și teamă, având un cuget curat.1 Petru 3, versetele 15 și 16

Uită-te la ce cere. Nu cere să fii pregătit pentru orice întrebare. Cere să fii pregătit să dai socoteală despre nădejdea care este în tine.

Cuvântul grecesc de acolo este apologia, și era un cuvânt de tribunal: răspunsul pe care îl dă un om când i se cere să spună de ce stă unde stă. Nu este o teză. Este un om care spune, în picioare, despre ce se sprijină.

Iar despre nădejdea din tine, uită-te cine este singurul om din lume care poate răspunde. Tu. Nu se poate învăța din alt caiet. Nu se poate împrumuta de la fratele care vorbește frumos. Nu ține de câte capitole ai citit.

Este singurul subiect din lume la care nu poți fi picat pentru lipsă de pregătire, pentru că materia este viața ta.

Ai deja tot ce ți se cere să aduci acolo, și îl ai de mai mult timp decât crezi. Este scris să fii pregătit să dai socoteală despre nădejdea care este în tine, în 1 Petru 3:15, iar nădejdea aceea nu se ține pe pagini scrise cu pix albastru. Duhul Sfânt este Cel care a pus-o acolo, și de aceea nu ai de învățat ce este deja înăuntru.

Un singur lucru știu

În Evanghelia lui Ioan este un om pus la o adevărată examinare, și el este cel mai bun exemplu din toată Scriptura pentru ce ți se cere.

Un om orb din naștere fusese vindecat. Este chemat la întrebări, de două ori, de oameni care știau textele mult mai bine decât el. Îl întreabă cine, cum, când, cu ce, și ce crede el despre omul care i-a făcut asta. Iar el nu știe. Spune limpede că nu știe.

Și apoi spune propoziția care a rămas în picioare două mii de ani.

Un lucru știu: eram orb, și acum văd.Ioan 9:25

Aceasta este toată mărturia lui. O propoziție. Nu are teologie în ea, nu are nicio referință, nu răspunde la niciuna din întrebările care i s-au pus.

Și nimeni, în două mii de ani, nu a putut face nimic cu ea.

De aici vine și singurul sfat practic pe care îl dau despre cum se scrie o mărturie adevărată. Nu se scrie ca un răspuns. Se scrie ca o propoziție de felul acesta: cum era, ce s-a întâmplat, cum este acum. Trei bucăți, scurte, ale tale.

Iar aici trebuie spus limpede un lucru, pentru că mulți oameni se tem exact de asta: o mărturie fără prăbușiri spectaculoase nu este o mărturie mai mică. Un om crescut în casă cu Biblia pe masă, care nu a plecat niciodată foarte departe, are exact aceeași propoziție de spus. Eram orb, și acum văd. Nu se dau puncte pentru cât de jos ai fost.

Ești ținut de ce ai văzut, nu de cât poți explica. Cuvântul unui om vindecat a fost "un lucru știu", în Ioan 9:25, iar acel un lucru a fost destul înaintea celor care știau toate textele. Duhul Sfânt este Cel care face lucrul acesta viu în tine astăzi, și nu tăria memoriei tale.

Cine vorbește în ceasul acela

Rămâne pauza de trei secunde, și nu o ocolesc, pentru că este frica adevărată.

Iată ce s-a spus unor oameni care aveau înaintea lor întrebări mult mai grele decât ale tale, puse de oameni cu putere reală asupra vieții lor.

Când vă vor duce înaintea sinagogilor, înaintea dregătorilor și înaintea stăpânirilor, să nu vă îngrijorați cum veți răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veți vorbi; căci Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiți.Luca 12, versetele 11 și 12

Citește ultima parte încet. Chiar în ceasul acela.

Nu scrie: pregătiți-vă bine dinainte, ca să nu vă faceți de rușine. Scrie că vine ajutor exact în momentul în care ai nevoie de el, nu cu trei săptămâni înainte, în bucătărie, la două și un sfert noaptea.

Așa că spun limpede ce este al tău în pauza aceea de trei secunde: nu ești singur în ea. Ți s-a dat un Învățător pentru ceasul acela, nu un manual pentru noaptea dinainte, și este scris chiar așa, că Duhul Sfânt învață omul chiar în ceasul acela ce trebuie să spună, în Luca 12:12. Liniștea aceea nu este golul tău. Este locul în care vorbește Altcineva.

Iar dacă tot nu îți vine cuvântul, atunci ai voie să spui ce a spus și omul acela vindecat, cu aceleași cuvinte simple: nu știu. Nu știu nu este o pierdere. Este un răspuns cinstit, și în camera aceea cinstea cântărește mai mult decât fluența.

Un lucru nu îți spun, și nu ți-l voi spune: nu îți spun unde și nu îți spun cum. Pentru asta mergi la oamenii care te cunosc și care te-au învățat, spune-le exact de ce te temi, și lasă-i să stea lângă tine. Iar dacă în casa ta lucrul acesta costă ceva, și de obicei costă, binecuvântată să fie mama care se teme pentru tine. Frica ei este dragoste care nu are alt cuvânt.