Mi-e frică să mor față de singurul eu pe care îl știu

Haina lui Costel era din 2003.

Cumpărată la Focșani, la piață, de la un om cu o dubă. Căptușeala se dusese pe la umeri de vreo șase ierni. Pe mâneca dreaptă avea o gaură cu marginea topită, de la o scânteie de sudură, pe care nevasta lui o cârpise cu o bucată dintr-o mănușă, atât de bine încât nu se vedea decât dacă știai unde să te uiți.

Dar lucrul cel mai important la haina aceea nu era nici căptușeala, nici cârpitura.

Erau buzunarele.

Costel putea, cu ochii închiși, pe întuneric, cu mănuși în mâini, să bage mâna și să scoată exact ce voia. Cheile în stânga. Telefonul în dreapta, dar în buzunarul de jos, nu în cel de la piept, că acela era pentru bonuri. Bricheta în buzunarul mic dinăuntru, cel pe care nici Lavinia nu știa că există. Douăzeci și doi de ani de mână băgată în același loc.

De Crăciun, Lavinia i-a adus o haină nouă. Bleumarin, groasă, cu fermoar bun și cu glugă care se strânge.

Costel a zis că este frumoasă. A zis-o de trei ori și a spus și ce bine a ales. Apoi a împăturit-o și a pus-o pe pat, în camera din față, pe partea unde nu doarme nimeni.

Acolo a stat.

A stat trei săptămâni. Costel ieșea la poartă cu cea din 2003. Se ducea la magazin cu cea din 2003. Când Lavinia a întrebat, a spus că o ține pe cea nouă pentru duminici, ceea ce era un răspuns bun, în afară de faptul că duminica trecuse de trei ori.

Într-o seară de ianuarie, pe la nouă, s-a întâmplat în hol.

Costel a intrat de la lemne, și-a scos haina din 2003 și a agățat-o în cui, cum face de douăzeci și doi de ani. Apoi, în loc să se ducă în bucătărie, s-a dus în camera din față.

A luat haina cea nouă de pe pat. Era grea, ca hainele bune. A desfăcut-o. S-a uitat înăuntru la buzunare, care erau în alte locuri, complet, absolut în alte locuri.

Și a rămas așa.

În cămașă. În holul rece. Cu haina nouă în mâini și cu cea veche în cui la doi metri, la fel de aproape amândouă.

Și acolo, în secunda aceea, Costel a înțeles ce îl ținuse trei săptămâni pe loc, și nu era ce credea el.

"Nu haina nouă mă speria."

A spus-o cu voce tare, singur, în hol, ca omul care se aude pe el însuși pentru prima dată.

"Mă speria secunda în care nu am niciuna pe mine."

A îmbrăcat-o. Fermoarul mergea mai ușor decât se aștepta. Manșeta era cu un centimetru mai lungă. Iar a doua zi dimineață, la poartă, a băgat mâna în stânga după chei și nu erau acolo, și a rămas nemișcat câteva clipe în frig, cu mâna într-un buzunar gol, învățând de la capăt unde își ține un om cheile.

Versetul care se citește la aproape fiecare botez

Dacă ai stat vreodată într-o sală în care cineva intra în apă, ai auzit rândurile care urmează. Se citesc atât de des încât au ajuns să treacă pe lângă noi ca un anunț.

Nu știți că toți cei care am fost botezați în Hristos Isus am fost botezați în moartea Lui? Am fost deci îngropați împreună cu El prin botez, în moarte, pentru ca, așa cum Hristos a fost înviat din morți prin slava Tatălui, la fel și noi să umblăm într-o viață nouă.Romani 6:3 și 4

Citește iar cuvântul de la mijloc, cel pe care îl sărim toți: îngropați.

Nu spune udați. Nu spune spălați. Nu spune înscriși. Spune îngropați, iar oamenii nu se îngroapă decât într-un singur fel de loc.

Ai fost îngropat împreună cu El, și de aceea frica pe care o simți nu este exagerată, este exactă: Cuvântul spune în Romani 6:4 că sub apa aceea este o groapă și nu o formalitate, iar Duhul Sfânt este Cel care duce mai departe în tine tocmai umblarea de după ea, cea despre care versetul vorbește în a doua jumătate.

Aici trebuie să fiu aspră o dată, și nu cu oamenii care ți-au citit versetul acesta grăbit. Cu o idee.

Ideea că botezul este doar un simbol frumos este falsă, și te-a lăsat singur cu frica ta. Dacă ar fi doar un simbol, frica ta ar fi o exagerare și ai avea de ce să îți fie rușine de ea. Dar nu este doar un simbol, iar frica ta a citit textul mai bine decât mulți care îl explică. Se vorbește despre un mormânt. Tu ai auzit bine.

Cine a intrat primul

Și acum lucrul care schimbă toată scena, pentru că nu se vorbește despre o groapă goală.

Curățați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, așa cum și sunteți, fără aluat. Căci Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit.1 Corinteni 5:7

Paștele. Mielul. Sângele pe ușorul ușii, în noaptea aceea din Egipt, nu era sângele familiei din casă. Familia stătea înăuntru, mânca în grabă, îmbrăcată de drum. Mielul intrase primul.

Nu ai fost trimis niciodată primul înăuntru, și lucrul acesta ține toată greutatea. Cuvântul spune în 1 Corinteni 5:7 că Paștele nostru a fost jertfit, adică jertfa s-a dus înaintea ta, iar Duhul Sfânt este Cel care face vie în tine astăzi lucrarea încheiată atunci, ca să nu ți se ceară să deschizi tu drumul.

Iar mormântul în care cobori nu este un mormânt nefolosit. Este unul folosit, și golit. El a intrat acolo vineri, a stat înăuntru sâmbăta întreagă, și duminică dimineață piatra era la o parte, iar înăuntru nu mai era nimeni. Groapa de sub apă are ușa deschisă din interior, dinainte ca tu să ajungi la ea.

Ce moare, de fapt

Aici stă frica ta cea mai exactă, și merită un răspuns cinstit, nu o mângâiere.

Te temi că se șterge singura versiune a ta pe care o cunoști. Omul cu buzunarele știute cu ochii închiși. Cel care are un fel al lui de a râde, o listă de glume, un mod de a ține cana, douăzeci și doi de ani de mână băgată în același loc.

Uită-te ce spune omul care a scris rândul cel mai radical despre lucrul acesta, și uită-te ce nu spune.

Am fost răstignit împreună cu Hristos, și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Iar viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.Galateni 2:20

Nu mai trăiesc eu. Și, două rânduri mai jos, în aceeași suflare: viața pe care o trăiesc acum în trup.

Deci omul acela este încă acolo. Mai are un trup, mai are un nume, mai are limba lui, temperamentul lui, istoria lui, cicatricile lui. Ești încă tu după apa aceea, cu mâinile tale și cu felul tău de a râde, și Scriptura o spune în Galateni 2:20 cu aceeași gură cu care spune că nu mai trăiești tu, iar Duhul Sfânt este Cel care ține împreună cele două jumătăți ale versetului în viața unui om, fără să te desființeze pe drum.

Ce moare este versiunea care murea oricum.

Haina din 2003 nu a fost dușmanul nimănui. A fost bună. A ținut de cald la două nunți și la o sută de dimineți la poartă. Dar căptușeala se dusese, iar omul care o purta îngheța pe la umeri și nu mai știa de ce, pentru că se obișnuise atât de mult cu frigul acela încât îl socotea vreme.

Secunda dintre haine

Și acum, partea de care ți-e frică de fapt, și hai să o numim pe nume.

Nu te temi de viața nouă. Te temi de intervalul. De secunda în care nu ai nici vechiul, nici noul, în care stai în cămașă în holul rece, fără omul de dinainte și fără cel de după. Frica aceea nu este necredință. Este bun simț, pentru că intervalul acela este singurul lucru din toată povestea pe care nu l-ai văzut niciodată la nimeni.

Uite ce s-a văzut, însă, și s-a scris.

El a stat în intervalul acela. O zi întreagă, între vineri și duminică, între jertfă și piatra dată la o parte, într-un loc despre care nimeni nu poate spune cum era, iar El a fost acolo înaintea ta.

Chiar acum, în timp ce citești, secunda dintre haine nu este un loc gol. Cuvântul spune în Coloseni 2:12 că ai fost îngropat împreună cu El în botez și înviat împreună cu El prin credința în puterea lui Dumnezeu, deci intervalul are pe Cineva în el, iar Duhul Sfânt este Cel care te ține în viață exact acolo unde tu nu ai ce să apuci cu mâna.

Iar despre apă nu îți spun nici unde, nici cum, nici cu cine, și te rog să nu intri singur nicăieri. Du-te la oamenii care te cunosc și care te-au învățat. Nimeni nu se dezbracă de o haină de douăzeci și doi de ani într-un hol în care nu are pe nimeni.