Încerc să fiu sfânt cu voința mea

Poarta era din stejar și avea nouăzeci de ani.

Casa fusese a bunicilor lui și el se întorsese în ea la treizeci și opt de ani, cu o mașină încărcată și cu gândul să repare tot, pe rând, cum are timp. Poarta mare, cea de căruță, dinspre uliță, se deschidea douăzeci de centimetri și se opintea.

Așa că a împins.

A împins cu umărul drept, pentru că așa se nimerise prima dată, și pentru că umărul drept prinde bine în scândura a treia. A învățat poarta aceea. A învățat exact în ce punct trebuie să apeși ca să câștigi încă o palmă, a învățat că merge mai bine pe uscat decât pe ploaie, a învățat să se sprijine cu piciorul stâng în pragul de piatră ca să aibă forță din genunchi.

Unsprezece ani.

Nu era un om nesăbuit. Era un om harnic. Punea untură pe țâțâni în fiecare primăvară. Bătea la loc scândura de jos când se lăsa. Odată a scos poarta din țâțâni cu un vecin, au ridicat-o cu două răngi, au pus-o înapoi și au tras-o cu șuruburi noi. Poarta se deschidea douăzeci de centimetri.

Și pe scândura a treia, exact la înălțimea umărului lui, se făcuse un loc mai deschis la culoare, lustruit, cât o palmă de om. Îl vedea de departe când venea acasă. Nu îi era rușine de el. Dacă e ceva de făcut, se face cu umărul; asta învățase, și asta funcționase în viața lui aproape în tot ce contase.

În septembrie a chemat un tâmplar, un om liniștit, cu palmele ca scoarța, ca să refacă poarta din temelie.

Tâmplarul a venit la șapte dimineața. Nu a atins poarta. S-a dat trei pași în spate și s-a uitat la ea așa cum se uită un om la un cal, de la distanță, de jos în sus. Apoi a intrat în curte pe portița mică, cea din stânga, cea pe care intra toată lumea.

A stat în curte vreo zece secunde.

Și poarta mare s-a deschis. Toată. Fără niciun zgomot, în afară de un scârțâit scurt și adevărat, așa cum face un lemn bun care se mișcă pe unde trebuie. S-a deschis atât de larg încât el, care stătea proptit în ea cu umărul, a căzut o jumătate de pas în față, în propria lui curte.

A rămas acolo, cu mâna încă întinsă, cu umărul încă strâns.

„Ce ai făcut?"

Tâmplarul a arătat cu bărbia în sus, spre grinda de deasupra, unde era o bară de fier lungă, cu mâner, prinsă pe partea dinspre curte.

„Am tras zăvorul."

„Care zăvor?"

„Zăvorul de sus. E pe dinăuntru."

Omul s-a uitat la fier. Nu îl văzuse niciodată, pentru că de unsprezece ani se uita la poartă din uliță.

Tâmplarul și-a scos șapca, s-a scărpinat în cap și i-a spus lucrul pentru care a trebuit să se așeze pe pragul de piatră:

„Poarta asta nu se deschide din afară, oricât împingi. E făcută așa, de la început. Se deschide dinăuntru."

Și pe urmă, adunându-și uneltele pe care nu le mai desfăcuse:

„Și n-a fost niciodată stricată."

Nu îți spun să vrei mai puțin

Primul lucru pe care trebuie să îl auzi de la mine este că foamea ta este bună.

Vreau să fiu foarte limpede aici, pentru că mesajul acesta ar putea fi citit greșit de un om obosit. Nu am venit să îți spun că ai vrut prea mult. Nu am venit să îți spun că sfințenia nu contează atât de mult cum ai crezut, sau că poți lăsa jumătate din ea. Dumnezeu nu a spus nicăieri așa ceva, și nici eu nu am dreptul.

Ci, după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră, pentru că este scris: Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt.1 Petru 1:15-16

Rândurile acelea stau în picioare. Nu se negociază, nu se scad, nu se împart la doi pentru cei care au obosit.

Și încă ceva, cu grijă. Cineva ți-a dat, în săptămâna de după apă, o listă cu ce se face și ce nu se face. Poate ți-a dat-o un om în vârstă, poate un frate care se bucura pentru tine, poate cineva care nu a găsit alte cuvinte. Omul acela ți-a dat ce avea, pentru că altcineva îi dăduse lui exact același lucru, și ți l-a dat din dragoste. Nu am nimic de spus împotriva lui. Nu îl pun în nicio propoziție a acestui mesaj și nici tu nu ai nevoie să îl pui.

Ești chemat la sfințenie și nu la o versiune mai comodă a ei, iar aceasta nu este părerea mea: Cuvântul spune fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, în 1 Petru 1:16. Duhul Sfânt este Cel care duce chemarea aceasta mai departe în tine, și tocmai de aceea trebuie să vorbim despre motor, nu despre direcție.

Direcția ta este corectă. Ai împins într-o poartă adevărată, nu într-un perete. Vorbim despre umăr.

Zăvorul este pe dinăuntru

Uită-te la un rând pe care l-ai citit de multe ori și în care ai văzut, probabil, o încurajare. Nu este o încurajare. Este o descriere tehnică.

Căci Dumnezeu este Cel care lucrează în voi și voința și înfăptuirea, după buna Lui plăcere.Filipeni 2:13

Citește ce lucrează, și unde.

Nu lucrează numai înfăptuirea, adică puterea de a duce lucrul la capăt. Lucrează și voința, adică lucrul pe care tu credeai că trebuie să îl aduci de acasă. Iar locul în care lucrează nu este lângă tine, nu este deasupra ta și nu este în față. Este în voi.

Zăvorul este pe dinăuntru.

Ai deja înăuntru puterea pe care ai încercat să o aduci din uliță, și nu îți spun eu lucrul acesta: Cuvântul spune că Dumnezeu lucrează în tine și voința și înfăptuirea, în Filipeni 2:13, iar Duhul Sfânt este Cel pus în tine pentru exact lucrul acesta.

Și nu este o idee nouă. A fost promisă cu mult înainte, în același capitol în care Dumnezeu vorbea despre apă curată și despre o inimă nouă.

Voi pune Duhul Meu în voi și veți umbla după poruncile Mele, veți păzi și veți împlini legile Mele.Ezechiel 36:27

Uită-te la ordinea din versetul acela, pentru că ordinea este totul. Nu spune: umblați după porunci și pe urmă vă voi pune Duhul. Spune: pun Duhul, și veți umbla. Puterea intră întâi. Umblarea vine din ea.

De aceea Isus a spus lucrul pe care oamenii harnici îl aud cel mai greu.

Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu, acela aduce multă roadă, căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.Ioan 15:5

O mlădiță nu se opintește. O mlădiță rămâne lipită și lasă seva să treacă prin ea. Aceasta nu este lene, este anatomie, iar Duhul Sfânt este seva acestei umblări, așa cum spune și Galateni 5:16, unde scrie umblați cârmuiți de Duhul.

Cum se umblă, de fapt

În ebraică, felul în care un om trăiește se numește halakhah, de la un verb care înseamnă a merge, a umbla. Nu se numește o scară. Nu se numește o listă. Se numește un umblet.

Diferența nu este de vocabular, este de tot.

O scară se urcă, și pe o scară ești mereu la un anumit număr de trepte de sus, adică mereu în întârziere. Un umblet are pas, are ritm, are odihnă, are hrană, are cineva alături. Un tată care își învață copilul să umble nu îi cere să meargă în ritmul lui. Își scurtează pasul.

Și instrucțiunile pe care ți le-a dat sunt exact așa: instrucțiuni de tată, nu bareme de examen. Un tată îi spune copilului să nu pună mâna pe plită, nu ca să îl țină la distanță, ci ca să nu se ardă. Ai fost învățat de un Tată, nu măsurat de un inspector, iar Cuvântul spune că jugul Lui este bun și povara Lui ușoară, în Matei 11:29-30. Duhul Sfânt este Cel care îți așează pasul în ritmul acela, și tocmai de aceea nu mai ai nevoie să te trezești cu o oră mai devreme ca să fii mai puternic.

Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, și povara Mea este ușoară.Matei 11:29-30

Un jug este pentru doi. Un jug pentru unul singur nu se numește jug, se numește povară, iar oboseala pe care nu o poți spune nimănui vine de acolo: ai tras la un jug făcut pentru doi, singur, și ai tras bine.

Uită-te încă o dată la locul lustruit de pe scândura a treia. Nu îți este rușine de el și nici nu trebuie să îți fie. Locul acela este dovada că ai vrut, și ai vrut unsprezece ani.

Numai că poarta se deschide din curte, și în curtea aceea nu ai fost niciodată singur: Cuvântul spune că Duhul Sfânt locuiește în tine, și El era acolo în toți anii aceia.